La geam, privesc ploaia cu picături uriașe
multe,
sumedenie,
potop,
pânze mișcătoare s-au țesut grabnic între cer și pământ,
iarba se apleacă,
se scutură,
se ridică
e un freamăt atât de verde!
mă mir:
cum o puteam socoti și până acum verde!
de când există pe lume culoarea asta!
Uitându-mă
simt că s-a pierdut ceva
din ploaie
din răcoarea ce nu mai vine
din palele de vânt repezi
din toate.
Pe cine să chem?
Altădată, nu mai era nevoie de chemare
venea, se așeza
lângă inima mea
în prag,
picăturile ce stropesc în toate părțile ar fi destule
ele
singure
pentru ce ți-ai mai dori ceva...
Altădată, acum înseamnă
că el nu va mai veni...
Pe ploaie apare un zigzag atât de aprins!
năucitor
zgomot mare, cu-n suflu nevăzut
ce mă lipește,
trântește jos
și închid iute ochii.
Capul îmi vuie tare
apare
o frântură de liniște încremenită
menită
să-mi arate o creangă uriașă de salcie
se zbate nebunește
pornește
cu fiecare frunză ce încearcă să o țină pe loc
agățându-se cu disperare de aer,
apoi
zace
într-un maldăr de frunze
neîndoielnic, neîndurător
și cum să-mi treacă dorul de tine!
mai ales nemișcarea, ca de pe alt tărâm mă învăluie.
Sigur va mai fi vânt și ploaie
dar uite
cum se zbat și se răsucesc toate frunzele,
toate celelalte rămase tefere
dar
pentru ramura îngrămădită pe pământ
nu va mai fi
decât
îngrămădirea asta înspăimântătoare.
Am la îndemână
doar gestul
îl fac
arătându-ți creanga căzută grămadă
în care
vântul încolăcit de trei ori în jurul trunchiului
nu va mai foșni niciodată.
E ultima privire
în sumedenie de ochi
așezați fiecare pe câte o frunză
focalizând dorul
în apa de ploaie
curge, curge...
unde?

|