Când Timpul prinde clipele-n năvod,
în noaptea juruită cu tărie,
din veștedele hume țes izvod,
din alb blestem, în toamna arămie.

Zori sângerii alene cată rod,
zdrențe de foc îmi pârjolesc privirea.
Mi-e pleoapa grea, iar pasul mi-l înnod
lângă hotar, să-mi cearnă vămuirea.

Plăti-voi fructu-n amfore cu vin
și-n stofe scumpe, smirnă, iasomie,
lumini să-mi cânte-n podul palmei, plin
de vorbe exilate-n Veșnicie.