trebuie sa lepadam suflul pe marginea zilei
sa lasam orelor curgerea bantuita de noi
noi insine sa nu mai ne fim decat ceasurile ce se sparg intre dintii maniilor timpului
cum curg la vale dorintele noastre de a ne fi
si ne imbaiem a mia oara intr-un rau imobil
nimic, dar nimic nu mai are vlaga inceputului
tot ce mai putem decortica sunt ganduri velinte pe canapeaua sangelui
iubirea ea se stinge in umbra marilor nevoi de a ne rupe inima cu ea
caci daca nu e caldura asfintitului atunci e raceala lui in ochii animalului ce se neaga
alegem insa din valureala de nori pe cel care ne duce cu gandul la miscarea infinita a cerului
cate sa mai dam prada durerii de a ne trece