Hoinărind cu prietenii literari prin Village,
ca și cînd aș reface anii studenției,
unii venind de la Paris, alții din Mexic, alții de la București, alții chiar din Queens,
scriitori exilați sau jinduind la exil
vorbind românește pe străzile din Soho,
visînd să cucerească lumea, scriind în toate limbile,
de fapt cucerind-o,dar neavând idee de asta,
fericită să aud noutatea de la tinerii care ne însoțesc
și care îmi povestesc emoțiile ultimei cărți citite.

La Olivee Tree aproape de miezul nopții
desenez cu creta flori și cîmpuri de bătaie
pe masa verde de granit,
timpurile s-au amestecat, sau s-au șters,
ca și spațiile, acum-ul este un vacarm infernal
venind din teatrul de la subsol.

Este umed, aerul oceanic atacă rădăcina gîndurilor,
ceața aduce seriozitatea cumplită a valurilor,
ceața plimbîndu-se peste vorbele noastre
valuri și vorbe la același numitor comun.
O noapte târzie, o dimineață de scris pierdută.

Flăcări și murmure ghicite din umbrele hilare
proiectate pe pereți.
Dumnezeu nu mi-a mai vorbit de mult.
Îmbrățișează-mă.

Sunetul vieții,clipocitul ei infinitezimal străbătînd toate straturile
materiei
în nopțile de dragoste.

În loc să potrivesc tirul tunurilor
la lumea mea și a existenței de zi cu zi,
a ironiei, glumei mărunte,parodiei,căldurii de grajd
de care vorbea Thomas Mann,
a rahatului pe înțelesul tuturor,
l-am reglat la zădărnicia artei eterne!
Cărțile scrise îmi par o canonadă grea de artilerie
trimițîndu-și obuzele dincolo de cîmpul de luptă.
Ce este dincolo de el?
Știu că mă așteaptă nopți de insomnie,
Știu.