Pe glezne albe mi se urcă spinii
improvizează scorpiile, hoții
și tatuează umbletul luminii
cu semnele oculte ale nopții

Îmi picură venin când mă înțeapă
în doze mici, să nu stopeze pasul
precoce, că mai e un drum de apă
și-l va cunoaște în sfârșit Parnasul
o să-i sărute talpa obosită
de ale treptelor zbârcite fețe
culcându-l fără teama de ispită
pe pragul poposirilor răzlețe

Curând încheie mersul de martiră
dar carnea se desparte-ncet de oase
pe drumul ce mai greu, mai greu respiră
și amuțește...

Spinii să mă lase! –
avan răcnește mintea netrăită
scâncește cordul înghițind veninul
suspină burta împăienjenită
de timpul care nu vine cu plinul

Ajunsă
simte doar un fir de iarbă
dar smulge spinii încleștați în gleznă
un sânge nou pe cale e să fiarbă
lăsând în vale-a scorpiilor beznă