Întotdeauna, surâsul a început cu ploaie.
Pasărea și animalul au murit.
Focul s-a aprins și peștele bate mătănii.
Mă doare.
O mângâiere se-ntoarce spre pământ.
Nu eu am zdrobit Cartagina
nu eu am ponegrit numele tău în deșert,
cucuta n-a cuprins mâna mea.
Eu, am văzut forma, ori o apropiere
de formă, vie, Dumnezeul meu s-a născut
cu tine.

Te-am văzut zâmbind
sunt atâtea lucruri, pentru pâine și sare,
moartea nu rupe flori pentru tine.
Unele lucruri n-au chip, durerea are,
(vulturul și stânca).
Rădăcinile singurătății apun,
noapte de noapte.
Ochiul lovit de lumină, pus în locul
zeilor,
pentru a pedepsi...
Cenușa și rugăciunile se depun în
amintire...