poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-17 | |
Cu ochii închiși am pornit
spre margini apuse-n zenit, pribeag în lumi călătoare. Caravane mortuare prin pereții moi de carne, toamna vine să-mi răstoarne sub pașii umezi de copaci ochii născuți din vechii maci. Curgând într-un fildeș de stea fluturi se zbat la moartea mea Privesc în gol, la infinit, spre margini ascunse-n zenit unde arde-n mugur păgân, luna arsă, fără stăpân pe cascadă nepătrunsă. În palmele-ți stă ascunsă ființa din ziua de ieri, înmormântată în tăceri unde liniștea se-adapă. Îmi stingi un soare sub talpă. Vechile pete de mucegai sunt falsa potecă spre Rai. Pribeag în lumi călătoare mă-ndrept spre aprigul soare, cu ochii închiși spre cer călcând pe poteci de mister. Colții de fildeș presară o lume imaginară la fiece colț de noapte. Moartea e mereu aproape. Cărând minutele din ceas în urma timpului rămas, de sub pașii mei, se pare, caravane mortuare se răstesc. Topind zăpadă privirea ta iar mă scaldă cu ploi din țurțurii fierbinți așa cum știi tu să m-alinți. Uitate în trecut, de timp, Oftează gene-n anotimp. Viscerele dimineții, tăcute-n orele ceții foșnesc lumina desprinsă. Roua de sânge prelinsă prin pereții moi de carne, frunze-ale veșnicei toamne însângerează iar poteci dar prin amintirile reci și cascade de ruine, adulmec viața din tine. Spânzurat, surâsul etern peste cer unde norii cern aer sumbru, se înfioară. Cântecul trist de vioară, visul care nu mai doarme toamna vine să-mi răstoarne. Zace răstignită pe cruci soarta mea la alte răscruci iar eu sunt departe de noi. Mă-aduci mai aproape de ploi. Sapi în mine adânci poteci, cu vântul aspru când te-ntreci în umbre întunecate și lași doar frunze uscate, cu seceta să-mi inunde frunzele care-mi sunt crude. Sub pașii umezi de copaci striviți sunt groaznicii gândaci metalici, contorsionați iar viața ne ține legați. Marea încă zace pe stânci încrustată-n urme adânci, munții cu vânturi se-ascut în amurg roșiatic, mut, florile plâng doar în rouă iar cerul împarte-n două, luna pretinsă de vârcolaci. Ochii născuți din vechii maci văd chiar și pe timp de noapte: natura noastră-i pe moarte. Aburi transparenți de ceață cuprind soarele de gheață: luna care stă să ardă fără atingere caldă. O sa cadă fulgerul trist cu suflul său de ametist visând marea colorată, purpuriul de-altădată. Curgând într-un fildeș de stea, cade în toate noaptea grea. Fluturi se zbat la moartea mea curgând într-un fildeș de stea. Ochii născuți din vechii maci sub pașii umezi de copaci toamna vine să-mi răstoarne prin pereții moi de carne, caravane mortuare Pribeag în lumi călătoare spre margini apuse-n zenit, cu ochii închiși am pornit.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate