I

un surâs, un vers, o ceașcă de cafea,
soarele biciuind roua,
masa mea cu nimicuri,
așteptarea,
arbori sinucigași,
o dâră de sânge proaspăt pe fereastră,
și tăcerea zidurilor, a porților, a pietrelor

II

te îndrăgostești din mers
de fluturi bătrâni rătăciți prin tramvaie,
de pleoape ce nu vor să se deschidă,
de flori, de lumină, de îngeri somnoroși,
bolta lumii ți-e tot mai aproape de frunte.
ai vrea să ieși din cetatea surpată,
să umbli hai-hui pe câmpiile sterpe,
arborând o mină de patriarh plictisit,
strivit de speranță

III

bocete de toamnă printre cruci,
de unde vii, iubite, un' te duci?
din ceasul greu învăluit în stele
ce va rămâne? cine-o să ne spele
de putregaiul învelit în raze?

în depărtare umbra unui gând
coboară în copacul suferind
și-n trunchi se naște-un nufăr argintat,
fior de remușcare și păcat