Cîntec de fiu de partizan

Se dedică tatălui meu Grigore și fiului meu Alexandru Marius

A plecat tata la stână
Și eu stau cu cartea-n mână
Ca un prost fără lumină…
Nu mai am nici luci la clampă,
Nu mai am nici gaz în lampă,
Nu mai am nici lumânări,
Nu mai am nici întrebări
Și tata n-are țigări,
Caută prin buzunări
Și scapă prin dinți măscări;
Ar fura câteva ouă
Dar afară plouă, plouă,
Și îl prinde mama iar
(Lasă urme spre cuibar),
Iar lanterna mea cea dragă
Fără baterii stă bleagă,
Iar lumina de la lună?
Ad-o tu, ploaie nebună!

Aș citi încețoșat
De vreun mare împărat,
De vreun leu, vreun paraleu,
Cum a fost și tatăl meu
Care n-are nici un leu.
Deci să luminăm în gând,
Murmurând și memorând:
„Noi ne tragem din maimuță
Nu-i spun tatei (bătăiță!)
Că mă țin la școală ei,
Doi beliți părinții mei,
Să-i învăț că-s cimpanzei?
O, zei!

Deci:
Oile-s la colectiv,
Mama este-un substantiv
Iar eu sunt un adjectiv
(Obraznice!)
Tata este moșu’ Verb
Rezemându-se-ntr-un tâlc
Ce merge șontâc-șontâc
Pe la nunți și praznice
Paște oaia c-un proverb
Povestindu-i despre-un cerb
Despre-un cerb sau mai mulți cerbi
Ce au un’ să pască ierbi…

Mi-e dor de-o buca’ de caș
Pun mâna pe fluieraș
Și-mi aduce tata-n sân
Ce-a furat de la hapsân
Și vine și câinele
Ca să-mi pupe mâinile,
Mă lasă să-l merg călare
Că îi dau și lui mâncare,
Nu mă tem nici de flăcăi
Când oi zice „Șo pe ei!”

Și-n para amurgului
De mult dor de flinta lui
De tropotul calului
Pe sub poala codrului
Își cioplea tata cucui
La un băț mai înflorat,
Stând cu un răboj la sfat,
Cum să tragă-n capul lui
Miliți-târtanului,
Ascultându-mi într-un tril
Fluiericea de copil