Te-am desenat în culorile mele preferate
le-am răsucit într-o amețeală de forme
asemănătoare ție
și când ai împlinit o săptămană
am vărsat sticluța cu tuș negru
ca o palmă peste fața ta de hârtie.

Am plâns o zi, într-atât
până ce în urma ei lacrima
a lăsat excremente în capătul ochiului
împiedicându-mă a vedea.
Cine spune că plânsul limpezeste?

Te așteptasem o săptamână intreagă
cu toate orele ei
și te treceai în fiecare zi prin canal
cu apa și săpunul care te spăla
de printre cutele degetelor cu care atingeam
imaginea-ți
din mintea unei alte femei.

Toată săptămâna mi-am privit mâinile zbârcindu-se,
uscându-se, osificându-se, nisipindu-se,
pierzându-se, ascunzându-se-n buzunare-n zadar,
regăsindu-se si jurându-se
că nu se vor mai spăla niciodata
și le-am repetat răspicat si clar
cu o liniște cunoscută de duminică dimineața
că am mare nevoie de ele
să-mi ascund fața asta de femeie
căreia îi e dor de iubitul ei
în timp ce viața se scurge veselă si nepăsătoare
pe lângă ea.