Cenușa ești, a sângelui meu, tu,
sângele ars în ore de veghere,
sângele singur care străbătu
ca pântecul unei străvechi galere
alcătuirea pură care-am fost.
Din mine crești, din mine te adapi,
îți cauți între coaste adăpost,
în mine calci, adânc, dar nu mă-ncapi.
Tot mai e loc pentru un trup la fel,
poate acela chiar, pe care-l jindui,
un trup pereche-nchis într-un inel
de nervi și oase.
Lunecă argintu-i
în țărmul spart de amintiri amare .
piele pe dinlăuntru tatuată
cu ierbi de zahăr și cu flori de sare,
în mine crești, făptură nechemată.
Din sângele pe jumătate scrum
te-nalți ca din cenuși de amintire,
femeia mea de frunză și de fum,
de alcool, tutun și amăgire...
Ești și nu ești, eu sânt și nu mai sânt,
rămân când mă alungi, mă-ntorc când pleci,
ești poate eu și te-ndrăgesc, pământ
pe care îl străbat, pe care treci...