Aripa am fost... Am iubit zborul si m-am imbatat de inaltimi. Aripa de pescarus zburind indraznet spre larguri, impodobita de briza cu minuscule perle de sare... Aripa de vultur deasupra inaltimilor tinzind mereu mai sus spre soare, sa bea din lumina lui... Aripa magica am fost iubirii, sperantei si nazuintelor de infinit si dumnezeire. Am fost... caci doar frunza uscata, suspinind vested sub pasi, sunt de atunci, din noaptea care m-a frint.
Mi-e dor sa zbor, dar nu se mai poate, caci frunzele toamnei zboara o singura data, iar zborul lor e cadere. Insa in lungile nopti fara somn ma gindesc cu dor si duiosie la aripa ce-am fost. Oare mai zboara, oare mai exista de cind sufletul meu a parasit-o?... Iar daca a murit, ca mine, mai traieste ea oare macar intr-o amintire?... Nu voi sti niciodata... Dar stiu ca si ei ii e dor de mine. Caci in noptile cu luna vine aproape sa-mi mingiie singuratatea. E acolo, in umbra lasata pe pamint de aripa ingerului de piatra ce vegheaza mormintul. Caci ce strajer mai bun decit umbra unei aripi si ce loc mai bun decit umbra unui mormint se poate gasi pentru a ingropa umbra unui tainic vis?