Soarele s-a îndrăgostit de Lună:
Și de milenii, în fiecare zi,
O urmărește cu razele iubirii sale.
Dar Luna, capricioasă,
Nu se apropie niciodată de Soare,
Ci apare după apusul lui,
Luminată de razele-i fierbinți.
Atunci pământenii se miră…
Nu pot înțelege unde a dispărut Soarele.
Și mai ales nu înțeleg,
Și nu vor înțelege niciodată,
De ce Luna îi reflectă iubirea spre Pământ.
În lipsa Soarelui, pământenii primesc
Lumina Lunii,
Rest al iubirii adevărate.
De aceea, noaptea ei devin mai iubitori,
Încercând prin dragostea lor,
Să compenseze lumina nopții.

Din când în când, la distanțe de ani iubire,
Se produce o eclipsă.
Atunci pământenii sunt fericiți,
Crezând că dragostea siderală s-a împlinit.
Dar Luna…își permite doar un capriciu,
Oprind toată dragostea Soarelui.
Apoi, fuge râzând în hohote de lumină…
Iar Soarele, rămas singur,
Trimite spre Pământ razele sale,
Raze – lacrimi de iubire.
Atunci pământenilor le e milă de Soare
Și se îndrăgostesc unii de alții
Încercând să-l consoleze.
Brusc, Soarele se înviorează.
Și, fugind după Lună,
O urmărește, credul, cu speranța sa,
Așteptând înfrigurat
Următoarea eclipsă.

din "În noi e un cer mai adevărat"- Tel-Aviv-1984 (C).