poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-21 | | POVESTE . Te caut în gânduri, cu sufletul dus, Te caut, pierdută, în umbra tăcerii, Și, parc-aveam, încă, atâtea de spus, Dar caut, pierdută, fantoma plăcerii...! Un semn ca un cântec atunci, am zărit, Și-am vrut să mă-ngroape, în dragostea ta, Când umbra durerii, încet, s-a mărit, In calea uitării, nimic nu-mi va sta, Și-un dor ca o clipă, venit de departe, Aleargă zadarnic, prin sufletu-mi dus, Iubirea-planetă nu-i Venus, nici Marte, E doar o speranță, pierdută-n apus, E cântecul care, inundă un vis, Ce știe că totul e, doar o poveste, Un țărm al iubirii...etern paradis, Ne caută umbra ce, azi...nu mai este, Nici dor, nici speranță, nici visul...plăcerii, Ci, doar..căutare, cu sufletul dus, Și caut, pierdută, în umbra tăcerii, Cuvântul iubirii, ce încă, n-am spus...! Carambulul sentiment. Și viața mea se scurge, încet și monoton, Ca ultima chemare, a unui singur vis...; În mintea mea răsună, al vocii tale, ton, În sufletu-mi se zbate, acelasi dor "precis", Aceiași uitătură, aceleași mîngaieri, Ce s-au oprit de-odată timid...ca-ntr-o poveste, Pe ceru-mi de speranțe, pierdute parcă ieri, Dar, cui să-i pese, oare, de ce, azi...nu mai este? A mintii tulburare, a sufletului dor, Erau doar o speranta, un vis înflăcărat; In clipa de durere, al dragostei izvor, Secase pentru mine: în gând, nu te-am păstat...! N-aveam..."curajul sacru", de-ați căuta privirea, Nu îndrăzneam, în suflet să scormonesc, din nou, Nu căutam în gânduri...adâncă, amintirea, Ce-a transformat iubirea-mi, într-un cumplit...cavou; Tot ce-am pierdut prin tine, în mine s-a întrupat Cu o durere cruntă, ce sufletul îmi frânge Și-acum; iubirea noastră a fost doar...un păcat, Iar inima-mi rănită, îndurerată...plânge! Nu vreau să caut vorbe ce spurcă amintirea; Tot ce-a fost sfânt odată, ai pângărit, de mult, Nu vreau s-ascund în suflet, durerea... Cuvintele-ți murdare, nu trebuie să ascult, Nu mai sunt obligată, să-ți văd mutra hidoasă, Și să rânjesc într-una, la glumele-ți stupide, Să-ți fiu mereu alături, prieten-afectuoasă, Sperând să se sfârșească, minute...insipide, Cînd trebuia...speriată, să par îndrăgostită De tine, pentru care aveam...atâta silă; S-arăt la toată lumea, cât sunt de fericită, Lângă un om de care, mi-era...atât de milă, Știind tot adevărul, despre acela care, Făcuse din iubire..."fantomă hăituită", Hrănindu-și nebunia, cu clipele amare, De care avea parte, doar inima-mi rănită...! Ce bine-i fără tine, iubit ne-ndurător...; A fost o vreme-ncare, eram îndrăgostită, De tine, omul tandru, duios...fermecător; Dar te-am uitat și astăzi, mi-e viața...liniștită...! VISEZ...! Visez o țară...fără hoți, Fără...violuri și drogați. O țară-n care, să fim, toți, Nici prea săraci, nici prea bogați...! Visez o țară, fără ...pile, Fără corupți și crimnali, Fără ..."merțanuri", fără vile, Fără politicieni..."penali", Ce calcă legea, în picioare, Cu rânjete, de babuini..; Pe ei, doar când n-au bani, îi doare, Căci, sunt...băieți subțiri și...fini, Ce nu pot sta, în Parlament, Când n-au destul, în buzunare...; Vreau un cutremur...violent, Și o furtună...cât mai mare, Să-i ducă, undeva...departe, Cu băncile lor...mafiote, De bani murdari, să n-aibă parte, Acești..."politicieni-cocote"...! Visez o țară, cu legi bune, De toți, să fie, respectate...; Legi simple și fără...lacune..., Legi pline de...umanitate, Pe care nimeni, niciodată, Să nu le-ncalce, orice-ar fi...; Visez o țară, minunată, In care legile sunt...vii, Pentru că ele sunt...votate, Fără excepție, de toți...; Visez, o nouă...demnitate, Fără corupție și hoți, Fără bețivi și bătăuși, Fără violuri, fără crime, Și, fără șpagă, pe la uși...; Visez o țară, doar cu...rime, In care, tot ce e cultură, Să fie, prețuit...corect...; Visez, politică...matură, Și un partid, cinstit...select...! Visez o țară, fără..."spasme", Fără canale...cu copii, Ce, nu cunosc, vechile...bazme, Dar, nici maturi, ei nu pot fi...! Visez o țară, pentru toți, Fără discriminări și ură, Fără bătaie între soți, Și, fără...cocaină, pură...! Visez o țară...nepătată, Fără cocotele, cu..."pește", Fără minciuna, cea...sfruntată, Ce parcă, tot mai tare...crește, Dintr-o ne-ncredere...amară, Ce-și bate joc, de vechiu-mi crez...; Eu însă, mai visez...o țară... Dar, cui îi pasă, ce visez, Când, totu-n jur...se prăbușește, Iar lumea e, un...titirez Nebun, ce-n gol, se învârtește...; Și, chiar vă pasă...ce visez...? SUCCESUL MEU. Eu nu prea știu ce e, de fapt...succesul, Căci eu, nu m-am prea întâlnit, cu el; Mie mi-a fost mereu “tăiat“...accesul, Spre împlinirea mea...de orice fel, Căci, am avut o soartă, nemiloasă, Care nu m-a lăsat...să fac, ce vreau..., Eu, toată viaț-am fost...“neputincioasă“, Fiind silită-n cărucior, să stau, Și, să-i privesc pe cei, din jurul meu, Dintr-un fotoliu de...handicapată..., Să-mi tot repet în gând, mereu...mereu, Că trebuie să șterg, a sorții...“pată“, Prin tot ce îmi doream, să împlinesc, Sperând să fac, în viață...ce puteam...; Pe-atunci, eu nu știam...ce să-mi doresc, Să văd...în viitor, nu reușeam, Și, pentru că, nu cunoșteam...mijlocul, De-a înțelege, câte...m-așteptau, Mi-am pus nădejdea, visul și...norocul, În versurile, care...mă chemau, Spre-a poeziei...lume minunată În care...sufletul mi-e sclav, acum, Iar viața mea, cumplit de...încercată, A reușit să-și afle...al său, drum...! Am încercat să îmi urmez, destinul, Chemarea să-mi urmez...neșovăit, Și-am transformat în poezie...chinul Ursitei, care...astfel, s-a-mplinit, Prin suferință și prin fericire, Prin idealurile mele...neclintite, Prin deznădejde...dar și prin...iubire, Și, prin acele gânduri...nerostite, Care-mi vorbesc și-acum, de vremea-n care, Eu m-am luptat să fiu...ceea ce sunt, Și, să transform...o suferință, mare, În poezia unui...“suflet crunt“, Ce “s-a zbătut“...din greu, să-și afle...locul, Într-un...“ocean“ de vise...ne-mplinite..., Căci, dintr-un vers timid, “a tâșnit“...focul, Ce arde, cu puteri...nebănuite, Și pârjolește, tot ce-a fost...durere...; În locul său...speranța, se ridică, Iar poezia...suferință-mi cere..., Dar astăzi...mie, nu-mi mai este...frică, Nici de dureri, nici de-amintiri...stinghere, Ce-n suflet –uneori-...mai întâlnesc...; Prin poezie, șovăiala...piere, Și, să fiu fericită...reușesc, Doar compunând...; și, cât de rău...mă doare, Mâna paralizată...care-mi scrie, Tot ce-am de spus, când sufletul...îmi moare, Deasupra unui vers, ce vrea...să-nvie...! Ce e succesul...? Eu, nu știu...prea bine, Căci eu, nu m-am prea întâlnit...cu el...; Marea-mplinire, însă...pentru mine, E, doar atunci când scriu...“de orice fel“, E lupta mea, cu viața...îndârjită, Cu handicapul meu...de netrecut, Cu poezia limpede...vrăjită, Cu tot ce mi-am dorit și...n-am avut, Cu facultatea, ce am absolvit, Cu-n job anost și cu colegi...perfizi, Cu-atâtea greutăți...ce s-au ivit, Cu cei din jurul meu...-meschini...stupizi-, Cu tot ce-nseamnă “soartă“...pentru mine..., Și-o zodie puternică...ostilă...; E-o luptă dură, între rău și bine, Între acceptul celorlalți și...milă...! Iar dacă stau acum și...mă gândesc, La tot ce...Dumnezeu, mi-a dăruit, Nu știu...din tot ce-a fost, ce să opresc, Nu știu, ce am urât și...ce-am iubit, Nu știu, ce-i adevărul și minciuna, Căci, nu mai știu...ce-i bine și ce-i rău..., Eu nu mai știu...ce-i soarele și luna...; În schimb, cunosc...al disperării...“hău“, Când simt că, totu-n jur...se prăbușește, Când, nu mai am putere...să mai sper, Când poezia, nu mă mai...“găsește“, Când nu mai știu, cui...ajutor, să-i cer, Când, tot ce e cumplit...rămâne-n mine, Și, nu mai simt, a versurilor...forță...; Nu pot să mint că, totul este...“bine“..., Și-atunci...aprind, a sufletului...“torță“, Ce-mi...“arde“, toate gândurile...negre, Cu a iubirii, veșnică...“magie“, Și...“evadez“ -din nou-, dintre...“tenebre“, Iar...“bucuria sfântă“...reînvie, Căci eu, mă simt...“cumplit“ de...liniștită, În universul meu...de poezie...; Numai...când pot să scriu, sunt...fericită, Că, mă cuprinde-un fel de...“amnezie“, Și-o clipă...“uit“, de viața-mi...chinuită..., De sufletu-mi...“încins“, pe-al sorții...“jar“...; Când scriu, mă simt atât de...“împlinită“, Căci...“scrisul“ -pentru mine-, e un...dar...! De câte ori, privesc...în jurul meu, Și văd că, totul e...deșertăciune, Încerc să-i mulțumesc, lui...Dumnezeu, Că...“mi-a lăsat“, această...“slăbiciune“..., Un “har...divin“ și un “cumplit...coșmar“..., Acesta este...“darul, de a scrie“...; Și, când...destinu-mi las-un...“gust amar“, Numai...speranța, îmi rămâne...“vie“..., Să pot să scriu, ce...sufletu-mi păstrează, În fiecare clipă...; amintirea Secundei ce-a trecut...întruchipează, Nestăpânita ură și...iubirea, Ce se transform-apoi...încet-încet, În poezia...-ca un...“nestemat“-, Ca diamantul, șlefuit...discret, Ce strălucește, dulce...delicat...! Ce e succesul...? Eu, nu știu...prea bine, Căci el...în cale, nu mi-a apărut, Dar, știu c-acesta...când îl chemi...nu vine, Și, până să-l...“atingi“...a dispărut...! Succesul meu...? E strofa dintr-o carte, Ce a fost scrisă, de-al meu...“suflet șters“...; E visul meu, ce...“merge“...mai departe, Căci...mi-am învins destinul...printr-un vers...!!! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate