cum aș putea pretinde că totul e la fel
și-n liniștea amiezii să mă îmbrac în primaveri
când umbra zilei s-a exilat în creuzetul toamnei
și poate va muri în alambicuri uitată undeva

iubite cernite ni-s frunțile sub atâtea anotimpuri
dar lumina din vatră ne mai joacă pe umerii goi
un dans plin de mituri ce plămădește focul
cu gust de măr copt amintirile respiră
printre cearșafurile brodate din lada bunicii

brațele mele te vor strânge iarăși la piept
visând imperii de măslini și rodii în floare
acolo se înalță catedrala sufletului nostru
cu aripile crucii acoperind pământul
stea polară în noaptea lungă a învierii

pasărea aceea neagră nu și-a ascuțit gheara îndeajuns
iar fantoma ploii se ascunde într-un plâns