îmi amintesc de satul în care am crescut
prea repede și-n goană toți anii au trecut
privesc acum în urmă la casa cu pridvor
și lacrimi curg pe-obrajii de timpuri ce-mi e dor

întâi se-aude vocea acelei pentru care
nici jertfa cea mai crudă nu poate fi mai mare
cresta prin aer vorbe de bine sau de-ocară
cum ne purtam noi țâncii mereu fugiți pe-afară

apoi se înfiripă imagini preacurate
a duhului măicuței ce nu pot fi uitate
și-n spate simt aproape cum aș primi o palmă
de la bătrânu-mi tată sau poate o sudalmă

la el era iubirea ascunsă-n supărare
căci greu trudea ca liotei s-aducă-ndestulare
și nu dădea cu mâna ci fulgera din glas
oricât erai de tare pierit ai fi rămas

căci ne purtam năstrușnic cu gând mereu de ducă
de treabă n-aveam grijă fugeam pe sub ulucă
pe ulițe cu colburi ce-n zări le ridicam
făcând la pocinoage că nu mai pridideam

fugeam mereu cu cercul în larmă pe uliță
din drept de poarta popii și până la troiță
sau ne-nbrânceam spre puntea pârâului și poame
furam din pomi atâtea cât s-alinăm din foame

la scaldă la bulboană dam chiote și-apoi
fugeam pe noi coclauri ca să purtăm război
cu cei copii din vale cu care ne-am certat
ca ceată de neprietini din alte părți de sat

și după bătălia purtată până-n seară
ne risipeam spre case să drept primim ocară
dar ne iertau pe dată ne curățam și-n șoapte
dădeam spre ceruri rugă de tihnă peste noapte

......................
din toate numai ruga rămâne înspre Domnul
să mângâie odihna celor ce-și poartă somnul
în locuri neștiute din zări cu străluciri
iar eu părinți și casă înnod în amintiri