stă palid înaintea oglinzii,
descoperit
înaintea ochilor proprii precum
înaintea lui Dumnezeu,
nu! nu!
nu sunt eu!
îi răspunde în gânduri
îngerul alb speriat,
tâmplele-i ard
și prin noaptea privirii picură
stropi de lumină
fierbinte din iad

văpaia încinsă în lacrimi îngână
în așteptarea liniștii
morții din urmă
un cântec,
un urlet –
din pieptu-i crăpat
revărsându-se-n valuri de sânge
durerea
în iad