Odată un băiat avea
Un porumbel pestriț, frumos, gingaș,
Din gura lui mîncare îi dădea
Cu-atîta drag cum face-un băiețaș.
Și de hulub avea atîta bucurie,
Că nu mai putu pentru sine s-o ție.

Trăia prin vecini un cumătru vulpoi,
Hîrșit, dedat la palavre de soi.
El deseori pe băiat desfătase
Cu minuni și minciuni și cu tot ce-i turnase.

„Lui trebuie să-i arăt porumbelul !“
Fuga dădu. Îl găsi tolănit cum i-e felul.
„Uite, vulpe, ce mîndru hulub, ca-n povești !
Văzut-ai așa hulub de cînd ești ?“

„Să-l văd !“ – Băiatu-l dădu. – „Merge și-așa;
Dar tot îi lipsește cîte ceva.
Penele, spre exemplu, prea scurte-au ieșit.“ –
Se puse cumătrul pe jumulit !

Băiatul țipă. – „Înfige-i pene mai tari, băiețele,
Astea nu-l prind și nici nu se avîntă.“
Gol rămase – un monstru ! – bucăți, bucățele.
Băiatu-avea inima frîntă.

Cine-i băiat se recunoaște, apoi
Să se păzească bine de vulpoi.