Sunt vorbe multe, cautari...
sunt întrebări, "intelepciuni",
sunt diferente, rar asemănări,
dar nimic nou. E totul din străbuni.

As vrea sa știu in viata tot -
despre "nimic" sau despre "important".
Am inteles, dar, ca nu pot
si ca nimic nu-i relevant

pentru ca eu sa fiu INTREG.
Mă șlefuiesc doar prin ce simt;
nu îmi doresc nici sa reneg,
nici sa afirm ca alții mint...

E rostul lumii si al firii
in zbatere si-n cautari.
E insusi mersul omenirii -
răspuns sa dea la întrebări.

In schit as vrea sa cuget liniștit,
dar nu-i destinul meu...
Raman la gândul unui trai tihnit,
rugând mereu pe Dumnezeu

sa fac, pe cat posibil, numai Bine;
sa merg numai pe drumul Drept,
sa nu rănesc ce-i lângă mine,
sa dau - si celui "diferit" - respect.

Mă rătăcesc ades printre năluci...
Ba chiar cu voie, câteodată!
Căci e prea greu sa nu te duci
spre lumea larga, deocheata...

Dar când mă-ntorc din pribegie
si fruntea-mi plec, cu ochii plansi,
știu ca renasc in bucurie
si mi se desclesteaza pumnii stransi.

Si tot așa îmi pare a fi drumul:
când jos, când sus...
Pana se va alege scrumul
si ce-i de dus se va fi dus...

Atunci voi aduna din urma
suișuri, zâmbete, credința.
Atunci neadevărul tot se curma
si-mi vad plinita o dorința:

Răspuns la toate voi avea!
Voi ști ce-nseamnă (ne)ființa
si altele asemenea...
Apare, insa, alta nazuinta:

Sa pot sa povestesc cuiva...