Mă reîntregesc în dimineața de dinaintea întâlnirii noastre citind un mit străvechi, cu ființe alcătuite din imagini distruse, înțelegându-le și judecându-le apoi ca pe niște interdicții, bizuindu-se pe ele, uitându-le, reamintindu-le, punându-și în ele nădejdea ca într-o vacă de bronz.

Ce am imaginat se dovedește mai târziu adevărat. Cât de mult mă sperii regăsindu-mă într-o superstiție, propria mea însemnătate mult mai ușor de adorat decât de înțeles, într-un abur de admirație parfumată; Sfântul Edward în care-și pun nădejdea femeile frumoase cu șold de locomotivă.

Ele nu pot să mă despăgubească prin nimic. În dragostea lor generică vor să facă mai bine ceea ce-ar face oricum în patul nostru cel de toate viețile, când cearceafurile iau forma unor inimi bizare și pulsatile, punându-și speranțele în această bătaie, până când lucrurile, mărite, devin străvezii în esența lor, și se face loc pentru toate aceste teribile alcătuiri.

De aceea cred că literele propriului meu nume exercită o magie grozavă pentru fiecare însușire imaginată, modelându-și speranța într-un mod personal, specific, atunci când îmi silabisești la ureche o incantație știută de la moartea vreunui alt sfânt.