când computerul meu a ars și toți prietenii mei, cititori și poeți deopotrivă au făcut podul de piatră să mă ridice, să prindă din urmă bucățile arse
în cărțile mele preferate cu poezii și stele mâzgălite
și degetele mele tremurând ca-n tinerețea tulburătoare a lui Van Gogh.

Când fața ta este o oglindă tristă în care păsările sunt amputate
de la aripi în sus
îl privești pe Dumnezeu în ochi, nu mai știi dacă moartea este ultimul lucru care pleacă. A plâns lângă tine destul, ați devenit prieteni ca-n hoțul de cărți.
Am ajuns sǎ cred în mila morții mai mult decât în orice milǎ. I-am simțit respirația în acea noapte nefastă de decembrie. Am atins-o și inima mea a început să curgă sălbatic prin toate găurile cu oameni. Ne rămâne un singur trup pe care să-l îmbrățișăm noaptea pe întuneric mai ales când sângerează.

Poezia doare fantastic. Nu am învățat niciodată s-o scriu la perfecțiune
dar îmi închipui cǎ ea poate să plângă, să fie un laborator secret pentru inimi sau cel puțin un blestem frumos.
Poate cǎ este adevărat cǎ suntem și mai vii când doare și mai mult.

Dacă în aceste vene transpiră poezie
înseamnă că nu mi se mai poate lua absolut nimic.