,,Regatul lupilor albi şi boii moscaţi” de Virginia Stanciu

Lupii albi trăiesc singuri, nederanjați,
În zona în care niciodată nu-s vânați.
Regatul alb este locul în lume uitat
Unde picior de om încă n-a călcat.
Acolo-i o isteață lupoaică, Lupina
Îşi conduce zilnic haita totdeauna
Trăznet, lupul, pereche cu ea mereu,
Ajutând să se descurce, când e greu.
Având împreună trei rânduri de pui,
Trăznet e mândru că-s toți ai lui.
Însă cei mari, plictisiți vor să vâneze
O vulpe polară, fără să rateze
Iar unul îndrăzneț, sur la culoare,
A plecat într-o zi singur la vânătoare.
Și găsind un leș, nu a stat la masă,
Preocupat că au rămas frații acasă.
Apoi întors în fugă pe loc le-a spus:
„Găsim mâncare că-s vulturii sus!”
Dar Trăznet și Lupina plecați erau,
Căci cei mici să mănânce aşteptau
Surul cu frații mari i-a prins din urmă,
Că i-au văzut fugind după o turmă.
Haita de lupi, dansând nervoși în jur,
Tot căutau un bou bătrân singur.
Dar se temeau că nu au nicio șansă
Și au făcut rapid toți cale întoarsă.
Însă deodată, prin viscol, au și zărit
Un bou din altă turmă, cam rătăcit,
Care, speriat că-i singur, ceru ajutor
La turma unde lupii n-au avut spor.
Dar dominanta egoistă nu l-a primit,
L-a luat în coarne și jos l-a azvârlit.
Lupii, speriați, nedumeriți, privesc,
Și așteaptă să vadă că se ciocnesc.
Intrusul fuge speriat în altă parte,
Știind că lupta se dă până la moarte.
Lupii albi se răspândesc în boscheți,
Mirați cât de răi sunt boii moscați.
Și se retrag cu coada între picioare,
Unde corbii se lasă după mâncare.
Ei au gândit profund, inteligent,
Și au spălat putina foarte urgent!