Am învățat să fac colivă
când a murit cel căruia îi spuneam tataie,
dar care era mama și tatăl meu.

Cel care știa doar să îmi facă ceai
când mă sufoca astmul
de mucegaiuri deloc nobile.

Care, cu ochii lui orbi
și mâinile lui clarvăzătoare,
mi-a făcut patine din bocancii vechi,
ca să am și eu,
ca toți copiii.

Ce nu aveau ei
erau degetele îndoite înăuntru,
despre care nu am scâncit
decât în gând,
să nu știe
că mi-a crescut piciorul
până au fost gata.

Tot el m-a învățat să joc șah
Și sa nu îmi fie rușine cu coronița de gard viu din fata blocului și garoafe,
că era handmade.
Și că fericirea nu e decupată
de ce nu ai, e ceva ce ai!

De la el am învățat și să mă rog,
nopți în șir, la căpătâi,
să nu aibă încă nevoie Dumnezeu
de sobari pricepuți...
Că eram prea mică
să învăț să fac colivă