CHIVOT DE LUT

Și-n ce-i greșit există aurora,
imperfectul e cristal în lume,
atunci când mintea nu e doar o cheie
ce ușile încuie.

Nu am nimic din ce un zeu posedă,
viața îmi aduce moarte,
când dimineața îmi deschide ochiul
mă simt al divinității chivot.

Sfințește-ți vorba,
în om, cuvintele sunt galaxie,
nu în trepte se măsoară înălțarea,
ci cum renaști din umbră în sclipire.

Și din culise, șoptesc mirarea lumii,
cum să clonezi inima, darul ancestral?
Nu-mi pun zâmbetul pe taler,
nu-mi descifrez lacrima-n zadar.

De te iubesc cum nu este firesc,
cu-n fel de taină care se disipă,
cu sângele din vene ce-n fluturi mi se sparge
am dreptul de transfigurare?

Privește pomul, solemn înmugurește,
irepetibila metamorfoză,
cum florile în lemn trosnesc
și doar mirosul esența înțelege.

I-un echilibru in fulgul de zăpadă
și-n cerul zabrelit de toamnă,
e totul o îmbinare de culori
ce nu le atinge întrebarea.

Și în penaj poartă zorii și apusul coțofana,
asta-i cântarea cântărilor,
soarele-i călăuza vieții,
în constelația nopții visează nomazii.

Cum poți să dai minunilor palpabil?
Să vrei să decodezi un pântec...
Existența e un vast ocean
în care mintea mi se-nchide.

Degeaba încercări mortale
să puneți universu în seringi
când vi se pare codul Morse,
nesocoteala unui vers...

de-o fi să mor, nu mă voi teme,
o minte mai înaltă îmi va prinde sensul,
cum am trăit cu vii, cu morții voi trăi,
versul meu a fost și va mai fi să fie.