nu mai contează cine a căzut primul.

mergi înapoi pe urmele căderii.

trebuie să fi rămas ceva în aer

din ecoul vâjâitului primordial,

vreun rest de sunet acolo,

poate chiar o întreagă octavă.

și, ca după orice război interior,

ar fi bună o pace.

(milenară, dacă se poate.)

doar pentru aceasta locuiesc în tine,

într-o armonie deplină,

toate cele pe care le-ai iubit

și toate care nu te-au dorit.

sigur, se mai întâmplă câte-o păruială,

doar așa, spre gloria ordinii și disciplinei.

(spre slava..., ar zice alții.)

însă, până să ajungi la slava ordinii,

ți-amintești că trăiești în dezordinea unui sistem

pentru care nu exiști.

și e bine așa.

nevăzut, poți ușor da cu tifla

unui mecanism îndrăcit.