Casa mea nu doarme niciodată

Cînd se plictisește
de moarte
se tachinează amical cu
o canapea veche
aruncată sub geam de catre
nepoții văduvei de peste drum

cine are multe arcuri
mobila sau ceasurile
e subiectul gâlcevilor matinale
oricum, casa mea insomniacă
a tocmit un șoarece orb
care visează în locul ei
de aceea diminețile casei
miros
a ceai
croissant
și vise de rozătoare
În bucătărie,
un ceas mic își fierbe
secundele
într-o cană de metal.
ÃŽn dormitor,
pendula respiră
cu zgomot de pasaje secrete.
Pe coridor,
un orologiu
măsoară lungimea umbrei mele
pe pereți care nu se mișcă.
Am învățat traseele neputinței.
Știu care bate Nordul.
Care bate plecarea.
Care bate ca o inimă seacă
Care bate doar
ca să nu uit
ÃŽn sertar
păstrez fusuri vechi
și bilețele
cu ore scrise strâmb:
14:03 — ninge
02:11 — ai râs
19:40 — aeroport
Îți vorbesc prin mecanisme
Învârt arcul
unui ceas de mână
ca pe o cheie
care ar putea deschide
o altă geografie.
Pe masă
harta lumii
nu mai e e străbătută
de meridiane și paralele
ci de aratatoare și de secundare
Un continent
întârzie mereu
Altul
nu mă așteaptă
ÃŽn pod
s-au adunat
zilele pe care nu le-am trăit
ambalate în hârtie lucioasă
verde sau roșie
cu Moș Crăciuni și clopoței
ca niște cadouri fără destinatar
Le ating
Ticăie
Nu sunt defecte
Sunt doar
în alt fus orar
al inimii
Seara
îmi potrivesc viața
după ceasul mare
ÃŽi spun
unde să cadă umbrele
ÃŽi cer
să nu se grăbească
ÃŽl rog
să nu mă ierte prea ușor
să mă pedepsească
pentru toate păcatele fărădetine
În oglindă
fața mea se aliniază
cu reflexia
ca două roți dințate
care se urăsc de moarte
dar învață să se accepte
ca doi viețași într-o celulă
Scriu ordonat.
las spații egale
Pun punct
unde înainte era
semnul că urmează tăcerile fugii.
Casa Ceasului aprobă
cu un clinchet mic

Apoi

la miezul nopții
toate mecanismele
se opresc o secundă
nu ca să moară
ci ca să-și amintească
de ce și pentru cine
merg, respiră, oftează
Și, paradoxal
pornesc zilnic
din nou.