aripile mele sunt în
interior,
ascunse de privirile
curioase, tăioase
ale trecătorilor prin
viața mea.

o privire poate răni
mai mult decât o mie
de cuvinte,
ca un țăruș de os
înfipt în moalele
inimii.

zborul meu
e tot în interior.

nu imită neapărat
păsările,
dar, privindu-le cum
brăzdează cerul,
m-am gândit să dau
și eu din aripi
pe cerul meu,
întorcând brazdele
în care ceva a fost
semănat
și așteaptă.

și poate într-o zi,
învățând să-mi
folosesc clipele de
zbor,
pe cer, prin țărână,
să-mi scot aripile la
lumină,
să le scutur de colb
și de orice anotimp
în care n-am existat,
în care nu m-am
regăsit,
nici măcar
în oglindă.

dacă va fi să fie,
vom putea zbura
împreună,
cu penele vii,
cu aripile întinse,
cuprinzând cerul
și lumea toată.