Între două respirații nu ne pierdem brusc.
Ne subțiem. Câte puțin în fiecare zi,
în lucrurile pe care le amânăm,
în tăcerile pe care le numim „pace”.
Viața nu ne lovește ,
ne învață pe ocolite.
Ne pune oglinzi în oameni
și ne întreabă, fără grabă:
asta e tot ce ai de spus?
Am crezut că timpul e ceva ce se cheltuie.
În fapt, timpul ne cheltuie pe noi,
cu o răbdare care nu greșește niciodată.
Iubirile netrăite nu dispar,
se mută într-un colț al inimii
unde bat mai încet, dar mai adânc.
Și totuși, există momente
când o voce, o frază, o amintire
te oprește în mijlocul drumului
și înțelegi: nu e prea târziu,
este doar "acum".
Acum, este singurul moment
în care putem fi întregi.
Unde un adevăr spus simplu
cântărește mai mult
decât o viață explicată.
Așa că, dacă rămâne ceva după noi,
să nu fie zgomotul pașilor,
ci liniștea în care cineva va spune:
„A fost aici și a simțit.”