Când cerul soarbe o gură din apa oceanului
Îi cresc norii cu care acoperă lumina
Și gura lui plină devine o mare.

Cu cât bea mai mult din întinderea apei
Adâncul din care carnea îi înflorește.

Sorbind din înalt înaltul golește
În fiecare orizont în care
Se adâncește.

Gustul apei pe care o bea îi este trăire,
Clipă ce-și caută locul ei în murire
Unde ceea ce se adună devine
Bumb crăpând a strălucire.

Asemenea lui
Sorb din paharul de vin
Ca dintr-un ocean o mare.

Și,
Cu fiecare sorbire devin
Izvor ce îmi golește adâncul
Din golul altor goluri imaginare.