ce tristețe faptul de-a mă fi născut,
piatră azvârlită pe pământ
de zei,
ca să fiu în pielea ei,
roasă de călduri, de ploi, de vânt,
câtă suferință adunată
în această piatră,
și-n cuvântul care o rostește,
timp în care se rostogolește
tot la vale,
fără ca nimic să-i poată sta în cale,
ce tristețe e și faptul de a fi murit,
fără să pricepi că totul s-a sfârșit,
desprinzându-te de clipa cea din urmă,
ca un saltimbac ce a călcat pe sârmă
întâia dată strâmb,
prăbușindu-se-n străfund
și câtă bucuriei-i paște
pe acei care nicicând nu se vor naște