Sunt o scrisoare
căzută dintr-o mână grăbită
direct în gura mării.

N-am apucat să spun
„te iubesc”
până la capăt.
Apa a pus punct
în locul meu.

Acum zac pe fundul oceanului
între epave și scoici,
iar cuvintele mele
se dezleagă
ca părul unei femei
care nu mai așteaptă.

Fiecare literă
s-a transformat într-un pește
și a fugit.
Unele duc dorul mai departe,
altele se pierd
în burta întunericului.

Cerneala mea
sângerează albastru.
Frazele se dizolvă
ca promisiunile spuse
prea târziu.

Nu vei ști niciodată
că te-am căutat
în fiecare propoziție.
Nu vei ști
că numele tău
era ancora mea.

Sunt o scrisoare
care nu va ajunge.
Dar marea știe.
Și valurile
îți vor șopti cândva
ce n-am reușit
să îți spun.