Lidia nu e o femeie din carne și oase,
e o rană care respiră,
o țesătură de trupuri rupte
ce refuză să moară.

Nici tu, Assurbanipal,
nu ești doar o față cioplită-n piatră.
Ecoul poruncii tale mai plutește deasupra,
iar palma ta încă mângâie Alpii —
lutul continuă să scrie numele tău,
ca și cum lumea ar trebui
să-ți poarte veșnic coroana.

ÃŽntre timp,
poemele mele ard
împreună cu adăpostul lor
sub aripile avioanelor
nechemate de nimeni.

ÃŽn ochii Lidiei
se înghesuie milioane de suflete,
deși Gyges își mai linge
insistent memoria.

Tu nu știi, Assurbanipal,
că drumul mătăsii din mine
se zbate doar să existe,
în timp ce
vikingii încearcă
să-și spele trupurile
de urmele ruginii,
iar în pădurile lor
îngropate în ninsoare
visele noastre se îneacă —
fără cruci,
fără nume.

Damasc
nu mai e doar sete,
ci o arsură
care mușcă din mine până la os.