Când sunt îngândurat, aștern gânduri pe hârtie.
Și caut să prefac durerea în poezie.
Din tristețe storc sens, din apăsare foc.
Și dau urâtului un chip ce cheamă la noroc.

Îl fac mai blând, îl fac să strălucească,
să poată inima din nou să se oprească.
Urâtul, încet, devine frumos,
iar gândul greu se face lin, curat, duios.

Ura se frânge, se preschimbă-n iubire,
iar noaptea capătă gust de izbăvire.
Lumina răsare chiar din întuneric greu,
sclipind ca adevărul în sufletul meu.

Zgomotul lumii îl prefac în cântec.
Ca pruncul ce aude viața din al mamei pântec.