câteodată mă mustră conștiința
când sunt adăpat
de vreo stea sau de vreun animal rătăcit;

apele îmi cresc continuu
n-am cum să le scad —
voi tăcea doar,
tăcerea e un mod de purificare

deși sub voalul ei
se zăresc atâția ochi
dornici de dumnezei

vagabonzi,
neatinși de nicio mână de om

prea blânzi
și plicticoși sunt
acei câini crescuți
în casele bine încălzite
de pielea frunților

acum
plouă torențial —
e momentul să-mi scot neuronii
și să-i împrăștii,
cu multă grijă,

să se rotească
în jurul meu
până când se va auzi
primul lătrat
pe cer…