Într-un loc unde nu era loc,
un spațiu fără îmbrăcăminte,
un timp fără vertebre
plutea ca o pată de lumină nedormită
primul gând —
o fiară fără minte.

N-avea coloană logică,
n-avea autor,
era un accident cosmic,
o greșeală a tăcerii
care a învățat să șoptească.

Gândul se mișca precum o limbă de foc
într-o casă fără pereți,
căutând o cutie craniană
în care să se adăpostească,
dar mintea încă nu fusese inventată—
era doar o rămășiță de întuneric
cu gust de posibilitate.

Așa că gândul s-a apucat
să modeleze, din haos crud,
materie primă de conștiință,
întinzându-și nervurile imaginare
ca pe niște poduri
spre ceva ce nu exista încă.

A suflat în nimic,
iar nimicul s-a umflat ca o bură de ploaie,
a clipit
și ochiul universului s-a deschis,
mirat că poate vedea
lucruri cu care nu era de acord.

Apoi gândul și-a făcut un sălaș
între două vibrații,
și-a țesut membrana unei minți
din pulbere de stele frustrate
și și-a spus:
„Acum pot exista.”

Dar mintea, proaspăt inventată,
s-a revoltat:
„Nu eu te-am creat pe tine,
tu m-ai inventat pe mine!
E nedrept!”
Iar gândul, cu sarcasmul primei ironii din cosmos,
i-a răspuns:
„Toate mamele își nasc copii din întâmplare.
Nu te plânge, nici tu nu ești excepția.”

Așa au apărut, simultan,
conflictul, cunoașterea, îndoiala,
și acel tremur straniu
pe care îl numim astăzi eu.

Iar universul, rușinat că există,
și-a tras peste el o pătura de galaxii,
ca un copil prins că respiră,
în timp ce primul gând—
bătrân acum, dar încă flămând—
se uită la noi
și râde,
căci știe că nu el a fost creat de minte,
ci noi suntem creați
dintr-o greșeală
care a învățat să gândească.