orașul îmi sapă în coaste
ca un animal care vrea să iasă din mine.

pornesc la drum cu gândurile strânse
într-un buzunar fals,
cusut de cineva care n-a crezut vreodată
că o să ajung până aici.

soarele lovește clădirile
ca un paznic beat
care verifică legitimații.

oamenii trec,
atât de rapizi încât îmi lasă pe piele
dâre de timp nefolosit.

îmi spun că trăiesc,
dar uneori viața se simte
ca o fotografie ruptă
lipită înapoi
cu bandă adezivă transparentă.

și totuși merg.
pentru că asfaltul încă îmi ține minte numele,
iar numele — ciudat lucru —
încă mă recunoaște.