euforic mă clatin.

mă scutură propriul ego.

literele se zbat,

cad, se frâng,

caută un adăpost,

un sens în care să se-așeze.

nedumerită, sămânța

stă pe pragul uterului închis.

nu e un uter de femeie,

nici cer,

nici pământ.

un loc fără pană,

fără condei.

morminte fără nume,

fără epitaf.

nu știu:

cum prind cuvintele viață aici?

cum se împlinește nașterea?

și cum cade moartea,

tăcută,

fără niciun strigăt