mă răsfață propriul meu ego,
literele se zbat — cad, se frâng, rătăcesc —
căutând în întuneric…
un adăpost și un sens.


sămânța ezită —
nedumerită, suspendată —
la poarta uterului închis.


nu-i dată unei femei,
nici cerului,
nici pământului.


un loc fără pană,
fără condei,
unde mormintele nu poartă nume,
nici urmă de epitaf.


nu știu…!!
cum prind cuvintele viață aici?
cum se împlinește nașterea?
cum cade moartea,
tăcută,
fără
niciun strigăt?