nu mi-am găsit încă versiunea oficială,
cea pe care să o pot arăta la ghișeul pentru oameni cuminți;
mă prezint mereu în varianta provizorie,
cu un fel de vibrație stridentă
care îmi scapă printre coaste
ca un instrument vechi ce refuză să fie acordat.

am primit și eu un fel de moștenire,
nu din sânge, ci din supraviețuiri:
o aripă frântă de la un străbunic uitat,
două râsete sparte de la niște veri plecați
și obiceiul de a nu ține minte
când începe, de fapt, biografia mea.

mă amuză lumea care numără proprietăți
pe hărți orbitale,
de parcă solitudinea ar putea fi parcelată;
eu îmi cumpăr liniștea cu muzică
și îmi așez ființa într-o vibrație blândă
când orașul își pierde răbdarea
și începe să vorbească singur.

îmi spun uneori că sunt de un neam
pe care nu-l poate dovedi nimeni,
nici măcar eu;
dar îmi cresc în spate orașe întregi
cu străzi care se închid în cerc,
și uneori mă simt ca un arhivar beat
care tot pune ștampile la întâmplare
pe acte inexistente.

în serile târzii,
când frigul îmi trece prin piele ca o daltă,
aștept un fel de semn
că pot lăsa și eu copilăria din mine
să iasă afară,
să pună palma pe ningere
fără să întrebe pe nimeni
dacă are voie.

de aceea, vă rog,
dacă treceți prin fața casei mele interioare,
nu trântiți ușa,
nu adunați urmele,
lăsați-le acolo:
poate că dimineața
voi avea, pentru prima dată,
propria mea formă.