Plouă iar, și-mi crapă ziua
ca o sticlă goală trântită de beton.
Cerul scuipă apă murdară,
iar eu trag aerul ca pe o mustrare veche
care nu mă mai încălzește cu nimic.

Ploaia se strânge pe marginea acoperișurilor,
picătură cu picătură,
ca o bătaie în ușă pe care n-o vreau,
n-o chem, dar vine dracului oricum.
Îmi intră în piele, în gât,
în oasele unde am ascuns tot ce-am pierdut.

E o tristețe încăpățânată,
stă ca un câine flămând la poarta minții mele,
urâtă, udă, refuzată,
dar prea familiară ca s-o mai alung.
Mai bine o las să latre,
să muște ce mai găsește din mine.

Ploaia lovește în pereți
ca un protest care nu știe să tacă.
Îmi dă cuvântul peste cap,
îmi rupe liniștea
și parcă îmi râde în față:
„Hai, na, du-te, trăiește, dacă poți!”

Mă uit în geam
și-mi văd fața tăiată în două
de o dâră lungă de apă.
Parcă-mi spune că nu-i scapare,
că și dacă fug pe străzi
mă prinde altă ploaie,
mai grea, mai mocirloasă,
mai a naibii decât asta.

Și totuși,
din mizeria asta de cer rupt,
simt un fel de adevăr
pe care nu-l mai pot masca:
că nu vremea mă udă cel mai tare,
ci felul în care îmi car singur
toate ploiile
pe dinăuntru.