,,Girafa și pisoiul" de Virginia Stanciu
O girafă, mândră, înaltă,
Cu pielea frumos pictată,
Rupea cu gura, în grabă,
Frunze, în loc de iarbă.
Iar deodată, în coroană,
Văzu o micuță blană
Miorlăind în așteptare
Că nu poate să coboare!
Girafa, privind mai bine,
Își dă seama: „Greu se ține!”
Și-l întreabă curioasă:
— De ce țipi, vrei acasă?
Pisicul, bazat în gheare,
Se agățase în disperare,
Și zbârlit, dând din codiță,
Zise: „Alergam o veveriță,
Și uite cum am ajuns,
Căci în vârf rapid s-a dus,
Iar acum mă simt buimac,
Și abia mă țin în copac!”
Girafa, dându-și seama
Că sus l-a prins și teama,
Bagă capul mai aproape
Și spuse: „Vino pe spate!
Mergi ușor pe-al meu gât,
Că-i lung și pot să te-ajut!”
Pisicul a înțeles, săracul,
Și i-a lăsat liber capul,
Coborând încet pe spate,
Că n-are el greutate.
Și când a ajuns pe coadă,
A sărit ca să nu cadă,
Și-a scăpat nevătămat,
Că girafa l-a îndrumat.
Iar el, ajuns cu bine,
Miaună pentru a spune:
„Altă dată-s cumințel,
Că nu-s prost, doar mititel!"
Trebuie să știi, în viață,
Să te sui doar cât faci față!