,,Cățeii și Țapul" de Virginia Stanciu
Doi căței orfani, se pare,
Au ajuns din întâmplare
Alergând după animale,
Lângă o stână mai la vale.
Dar văzând aproape o iapă,
O lătrau că mergea șchioapă,
Dând s-o scoată în cărare,
S-au pierdut în iarba mare.
Unde a apărut deodată
Un țap cu barbă bălțată,
Care i-a băgat în seamă:
– Vouă nu vă este teamă?
– Aici aveți vreo treabă?
De vă tăvăliți prin iarbă?
Eu sunt cel ce stă de pază,
Angajat pe această rază.
Pentru toți e interzis!
Doar caprelor le e permis!
Și sărind rapid spre ei
Vrea să scape de căței.
Dar cel mic, fiind surprins,
De barbă, rapid s-a prins
Și trăgea cu înfocare,
De behăia țapul tare.
Celălalt, mai agitat,
De coadă s-a agățat
Și-așa, fără comandă,
Au făcut din țap o coardă.
Behăia săracul a moarte,
Strâns ținut ca numai poate,
Simțind cum, în viață,
Soarta nu-ți pleacă din față.
Reușind, totuși, să sară,
Se văzu cu barba cheală
Și, scăpat de căței,
Că a fugit tare de ei,
Își spunea fără încetare
Trista lui întâmplare:
– Foarte rău s-a ajuns,
Paznicul degeaba-i pus!