,,Cățelul și Găina” de Virginia Stanciu

Supărat că-i zarvă mare,
Un cățel, alb la culoare,
Nu-i convine s-o audă
Pe găină cum mai cântă.
Și destul de enervat,
El se-ntreabă neîncetat,
La ce oare folosește
Ca să cânte așa prostește?
Vrea pe cocoș să-l întreacă,
Ca să nu o creadă bleagă?
O aștept oul să-l facă,
Că precis ea o să tacă.
Dar se uită el mirat,
La cocoș, contrariat,
Numai ea cotcodăcește,
La cocoș nu se gândește.
Că e mare și-i bărbat
Și trebuie ascultat.
O s-o fac eu ca să tacă,
Oul repede să-l facă.
Și o aleargă în bătătură,
Să-i fie de învățătură.
Dar deodată s-a trezit
Cu cocoșul răzvrătit.
A sărit la el în cap,
Pentru că s-a implicat.
Atunci cățelul a înțeles
Că singur soarta și-a ales.