Dacă am să îmi las barba să crească
Așa, precum niște nori sau ca rădăcini,
Peste față nu îmi mai veți vedea
Carnea grasă care-mi atârnă
Zbârcită de inima mea.

Ci mă veți privi ca pe un pustnic
Care sub haina învechită își duce
Pântec plin de mări fără fund care
Niciodată nu pot fi de nimeni
Și în nici un fel umplute.

Chip de icoană din care divinul
Se întrupează și devine rană unde,
Dacă nu pun degetul nu pot spune
Că există, că mă inundă cu tot
Timpul fiecărei secunde.

Albastru răsărit din mov înroșit
Plin de adâncuri în care curg galben,
Priviri de-a lungul cărora liniștit
Se deschid forme noi
Zidite în carne.