aș trece mâna peste el ca peste un animal rănit
și m-aș întreba unde se termină clipa
și unde încep eu.

aș învăța să-mi număr anii
după cicatrici, nu după lumânări,
să-mi măsor curajul în tăceri,
nu în discursuri.

iar timpul m-ar purta ca pe o haină veche
pe care el nu va avea inima să mă arunce repede,
și poate că uneori m-ar purta invers, cu căptușeala în afară,
să-mi vadă toate cusăturile.

îmi spun atunci - nu mai sunt cea de ieri,
dar nici cea de mâine
nu a sosit, încă
rămân suspendată între două bătăi de aripi,
între două feluri de a iubi
și un singur fel de a tăcea.

uneori mă recunosc doar în umbra mea,
alteori nici acolo -
doar în felul în care apa ezită să mă atingă,
ca și cum ar ști că nu mai am nevoie
de oglindă, ci mai mult de adâncime.

dacă s-ar îmbrăca timpul în piele,
ar purta urmele tuturor mâinilor
care au încercat să-l oprească -
inclusiv ale mele.

și poate că, într-o zi,
vom face pace:
eu, cu trupul meu de nisip,
el, cu dorința lui de a curge -
ne vom contopi în tăcere,
ca valul care nu mai știe
unde începe marea.