Poetul nu locuiește într-un trup,
ci într-o lumină care-l uită mereu.
El spune: viața e o rană sub zăpadă,
și are dreptate.
Apoi zice: viața e o flacără ce râde în somn,
și are iarăși dreptate.

Adevărul lui nu se naște, nu moare,
ci se clatină între două respirații,
ca o frunză ce nu știe de unde cade.

Poetul e un orb
care pipăie marginile sufletului
și numește fiecare atingere – frumusețe.
El nu trăiește experiențe,
ci le inventează ca să poată iubi.

Inima lui e o bucătăreasă obosită
ce stoarce limonada durerii
peste foamea lumii.
Și din acea picătură acră
se naște cântecul.

Fiecare poem e o oglindă
unde-și caută fața pierdută,
unde chipul lui se adună din neant
ca o fotografie în camera întunecată a visului.

El nu vrea adevărul,
vrea doar conturul unei respirații,
vrea să-și recunoască privirea
într-un cuvânt care nu minte,
dar nici nu explică.

Și-atunci se îmbracă în versuri,
merge prin lume ca printr-o piesă de teatru
scrisă de cineva care nu s-a născut încă.

Publică un poem
ca să devină real.
Altfel, ar rămâne doar o umbră
ce-și șoptește numele în somn.