Nu
nu suntem cenușă ceremonială
ci praful cosmic din prima suflare
pe care dumnezeu l-a lăsat
când a rostit primul cuvânt

fărâme de ființă împrăștiate în vânt
nu știm ce am devenit
sau unde ne-am frânt
când ploaia lovește cu plânsul cărunt
umbre am ajuns în colț de mormânt
pământul, din milă, ne-ntoarce înapoi
pe buzele morții flămânde și moi

nu suntem nici lacrimi pe obrajii de prunci
doar ruga lăsată-n pereții adânci
ce n-au aflat fina mângâiere
și sângerează în loc de înviere

nu suntem scuame din timp
căzute prin vis
dintr-un demiurg răpus
neadmis
purtând în măduvă
gustul de blam
de parcă am fi scriși
cu o greșeală —
în spam

nu suntem icoane din aur călit
ci ramele goale cu chip răstignit
cât ochii deschiși încearcă apusul
și inima slabă să-și țină impulsul
care din noi mocnind se închină
nu cerului sfânt, ci golului din piept —
păpuși cu zâmbetul strâmb și nedrept
mușcând din misterul ce arde-n retină.

Și totuși
crusta grea a cuvintelor moarte
aprinde un muget din piept doborât
în noapte de jertfă și cerul urât
căci moartea-i pe limbă
și viața — în rate!

Ne visăm
într-un dans cu iluzii fracturate
răsucind în tăcere visele-n scrum
învățăm să murim
sub același parfum
al buzelor vinete
și reci, vii, crăpate!