Port în carne o hartă fără legendă,
un mers ce uneori calcă linia dreaptă,
alteori strâmbă, ca și cum pământul
ar fi obosit să fie logic.
Brațele mele îmbrățișează aerul
ca și cum ar fi un trup nevăzut —
îmi strecor ziua prin coaste
și aud cum în oase,
sângele bate fără să știe de ce.
Pe trotuare, pașii mei par fire de nisip
risipite de un vânt fără anotimp;
și totuși merg,
de parcă în acest mers ar sta
încă un adevăr neinventat.

Dacă totul e absurd,
de ce durerea are nume?
De ce lacrima știe să cadă fix în același loc
unde altădată a înflorit o speranță?
Sunt un șirag de întrebări
legate cu ață subțire de tăcere,
mi-e teamă să trag prea tare —
s-ar rupe.
În mine se ceartă doi ochi:
unul vede ce este,
celălalt vede ce lipsește.
Uneori cred că sensul nu se află,
ci se frânge,
și doar prin fracturi
poți vedea lumina călăuzitoare.
Poate că absurdul nu contrazice,
ci doar șoptește: „Vezi diferit..”


Și atunci apare El,
nu ca o voce,
ci ca o tăcere care întreabă:
„Dacă totul ți s-ar arăta,
ai mai vrea să cauți?”
El nu oferă răspunsuri,
ci ne învață să nu ne temem de întrebări.
Că ordinea începe
acolo unde logica noastră moare.
Îmi spune fără cuvinte:
„Poate absurdul nu e lipsă,
ci începutul unei alte gramatici...”
Și tac.
În acest loc fără glas,
durerea nu dispare,
dar se schimbă la față,
devine martor al unui sens
care încă nu știe să se facă înțeles.

Poate că absurdul are inimă,
una rănită, dar vie —
cea care bate fără dovadă
și totuși menține lumea în mișcare.
Și eu, ființă trecătoare,
învăț să-l port în mine
ca pe un oaspete straniu.