Egală cu sine mereu,
blestemată cu pofta de-a-mi fi Dumnezeu
și lipsită de trup,
părăsită de dragostea mea,
moartea a căzut azi de pe masă
ca o cană de lapte acru
dărîmată de pisică.
Am purtat-o pe umeri cojoc,
mijlocul său corbiu fiind cerul din mine-
în beznă stelele sunt sclipitoare dar mereu distante,
iar echilibrul clipei, religia ce vine,
pe mătura amocului de iarmaroc,
îmi fredona în căști același hit:
„Iubește-te în altul tot pe tine!”
“Pe tine te vreau mai încolo”, îmi spunea,
„să ne descărnăm întristările toate, iubite,
înainte ca viermii să-ţi muște
viața ca o plîngere,
să căutăm frumusețea din zîne și prinți
chiar și-n hîdele lor morminte,
spre veșnica ei frîngere”.
Mereu egală-n hedonismul etic
dar cu firescul unei plimbări socratice de seară,
pritenii-i încînţi şi îi înveţi să-ţi ceară
iubire, filosexuali de porțelan...
Cum pot acum
să mai gonesc din mine timpul tău
ca pe-o dezicere, iar nu ca renunţare?
Beţivii de la ţară, ei mai ştiu răspunsul;
înălțarea paharului e doar o mişcare
ce vine dinspre interior spre exterior,
singura posibilă,
în timp ce îți privesti aproapele în ochi,
nu paharul său, altminteri,
moartea e egală cu sine mereu.