sunt poetesa lu’ tata

scriu pe spatele lingurilor,
că hârtia mi-e prea cuminte-
într-un ceaun de fontă fierb supă și metafore,
iar apa clocotită aduce a glasuri vechi
care mă ceartă că nu știu să stau locului.

„ești fata mea cea visătoare,” zice tata,
eu mă cred laborator clandestin
unde se combină vinovății și iubiri
până explodează în sensuri.

apoi am inventat un caiet cu foi parfumate și scriu de zor:
„astăzi am fugit de propria-mi minte, dar m-a prins și mi-a cerut un ceai de cumințenie”
atunci îmi pun cuvintele ca pe bigudiuri
și ies cu părul ondulat de gânduri

literele se scurg pe umeri
ca niște insecte fosforescente
care-mi luminează pașii spre ușa de la balcon.
balconul se deschide ca o cortină,
înăuntru, un circ: doi clovni triști, un leu care urlă în terapie-

poetesa lu’ tata n-are public,
decât oglinda din hol care aplaudă
când durerile dansează pe tocuri.

dar tata, când mă vede, nu știe nimic din nebuniile astea-
el spune doar: „e fata mea, poetesa.
și las-o, că așa se vindecă ea: scriind până se face praf-
și din praful ei
răsare floarea.”