Ieri, am fot să împărtășesc o muribundă care sta într-un pat așezat lângă fereastră într-o cameră. Până la ea, pe dreapta mea, într-un pat lipit de perete, în pielea goală cu picioarele deschise ca aripile în zbor sau ca o gură de fântână ce aștepta ciuturile să îi coboare-n genune, sta o altă femeie, mai tânără, suferindă de nebune boli psihice. Iar, lângă intrare, de-a lungul aceluiași perete, privirea golului în care pășeam suferea în carne pe chipul unei muritoare înrădăcinată-n uitare.
În această cameră, himera acestei iluzii se desfăta cu imagini pe care numai ochii care o văd o pot descrie și fără de care irealitatea ei nu ar putea fi imaginată decât ca o poveste ce urmează să fie imaginată.
Intrarea în lumea din camera aceasta era încadrată de orizonturi, ca de ceea ce se manifestă între răsăritul și apusul privirii. Între acele distanțe printre care pătrundem într-o altă lume din interiorul nostru ca și cum nu am mai fi fost niciodată acolo. În ceea ce numim ziuă și primim venirea și plecare ei ca ceea ce e de ajuns pentru a trece într-o altă dimensiune a orizontului lipsit de orizont ca noapte.
Pe mine, intrarea în această lume, himera ei, m-a așteptat într-o cameră tomnatică. Una plină de frunze uscate, de sâmburi sterpi și de fructe putrezind. Ca o flacără de opaiț care nu mai are untdelemn din care să își pâlpâie razele. Un fel de fitil a cărei limbă de foc vrea să iese dintr-o gură în care nu și-ar fi imaginat că u are suficient aer care să îi întrețină arderea.
Irealul acestei lumi m-a cuprins în această cameră precum un gol care te îmbrățișează fără voia ta. Acel fel de gol, acea golire, fără de care plinul nu poate exista. Care trebuie să existe doar ca ceea ce nu este pentru a contribui la conștientizarea faptului că tu exiști. Acel spațiu în care singurele trăiri care pulsează ca fiind în sine sunt cele pe care sângele le trăiește când trece prin inimă.
Eram în cameră ca în inimă. La fel de prezent și în aceiași măsură în care simțeam că dimensiunile ei urmau să nu mai fie, să se piardă din sine în propriul sine și, în acest fel, și eu să mă pierd în mine pentru că eram cel care intrasem între golurile acelei camere, acolo unde ceea ce ea era se pierdea firesc de la sine. Un mormânt.
În cameră, între ușă și fereastră, pe trei paturi așteptau trei zile care urmau să se termine. Prima, cea de la fereastră, căreia venisem să îi ofer perspectiva nemuririi. Ca unei privire. A doua, așezată pe patul din mijloc, pe partea întunecată, dezbrăcată, deschisă ca o floare care a ajun la apogeu și care se bucură că este invadată de lumină, deși este o floare a cărei petale împodobesc un pistil putrezit de imaginație și cu miros greu de uitat. Iar a treia, din dreapta intrării, căreia viermii îi cuprinseseră fața ca pe o ramă icoana.
Le privirea și vedeam în fiecare câte de diferit este sfârșitul nesfârșitului.
Himera, cu chip de ceară și trup de crengi uscate, dezrădăcinată din carne, lipsită de timp, mușca cu poftă din imaginea lumii pe care o cuprinsese această cameră.
O hortensie înflorită în fereastră, precum luna plină între stelele din noapte care, ca un vulcan care își lăsa să îi curgă râuri de piatră topită crește precum un prunc în pântecul femeii.
Din toate aceste deveniri mi se nășteau poeme ce se prefăceau în imagini și tablouri care idealizau nuanțele acestor colorate transformări.